Inflaţia; factori şi cauze. Costurile/efectele inflaţiei. Politici de combatere a inflaţiei.

Inflaţia reprezintă unul din cele mai perverse dezechilibre macroeconomice care afectează, mai mult sau mai puţin, toate economiile naţionale.

Cercetările teoretice şi practice asupra inflaţiei deşi tot mai laborioase, şi cu succese evidente încă nu au afirmat că fenomenul este indeajuns de cunoscut în toată complexitatea sa, şi că prin diagnoza şi profilaxia teoretică şi practică ar putea fi pe deplin stăpânit.

Definind sintetic fenomenul inflaţiei se poate afirma că este un dezechilibru profund şi structural ce se manifestă între economia reală şi economia simbolică (dezechilibru monetaro-material) care constă în existenţa în circulaţie a unei mase monetare superioare în raport cu nevoile economiei, fapt ce generează deprecierea banilor, respectiv creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Autorii care s-au ocupat în mod special de inflaţie evidenţiază necesitatea luării în considerare a complexităţii factorilor şi cauzele care influenţează apariţia, extinderea şi generalizarea inflaţiei. De subliniat faptul că fiecare cauză, factor, ce influenţează inflaţia are determinari multiple (sunt efecte ale unor cauze anterioare) ceea ce justifică natura complexă şi controversată a inflaţiei.

Dintre cauzele şi factorii care generează apariţia, extinderea şi consolidarea – generalizarea inflaţiei într-un sector economic, economie naţională şi mai departe, în economia mondială, subliniem:

1) – Emisiunea excesivă de monedă sau inflaţia prin monedă, respectiv, asa cum susţine M. Friedman, inflaţia este legată de oferta de monedă. Studiind independent această cauză parţială este adevărat că dacă nu se realizează o supraveghere pe piaţa monetară sub aspectul “multiplicatorului” de credite se ajunge la un dezechilibru între cantitatea de bani necesari la un moment dat în economie şi cantitatea de bani existentă în mod real. Surplusul exagerat de monedă “generează” o psihoza negativă, respectiv o disproporţie între cantitatea de bani (care sunt mulţi) şi oferta de bunuri/servicii (care sunt puţine), rezultând astfel creşterea nejustificată a preţurilor şi scăderea puterii lor de cumpărare.

2) – O altă cauză parţială a inflaţiei este excesul de cerere solvabilă; subiecţii de cerere diversă (bunuri de consum, bunuri industriale) având solvabilitate vor cere aceste mărfuri pe piaţă; oferta este însă cu mult mai mică (este vorba de un foarte mare dezacord ce se manifestă pe pieţele reale de bunuri şi servicii: cererea solvabilă foarte mare şi oferta mult mai mică; acest dezechilibru este cunoscut în teorie sub denumirea de “absorbţie”; aici vânzătorii se comportă ca un monopolist; rezultă preţuri înalte);

3) – O altă cauză a inflaţiei o reprezintă asa-zisa “inflaţie prin ofertă” caz în care este vorba de un dezechilibru generat de nerespectarea concordanţei dintre sporirea veniturilor salariaţilor şi nivelul de creştere al producţiei realizate (aici creşterea salariilor nu are acoperire în creştere, cel puţin în acelaşi ritm al productiei – ofertei de mărfuri.

4) – Inflaţia poate fi cauzată (sau impulsionată) şi prin creşterea exagerată (fără control) a creditelor (de consum sau de producţie) pe care băncile, în goana lor dupa profit, le acordă debitorilor, persoane fizice şi/sau juridice. Masa suplimentară de monedă obţinută prin credite generează o cerere suplimentară de consum de bunuri industriale/personale, în timp ce capacităţile de producţie nu oferă o producţie suplimentară, absolut necesară.

5) – Inflaţia are drept cauză şi sporirea costurilor de producţie, aşa-zisa “inflaţie prin costuri”. Este de observat ca o creştere “normală” a costurilor determinată de “raritatea“ factorilor de producţie utilizati nu conduce automat la apariţia inflaţiei; o creştere exagerată, fără justificare a diferitelor elemente ale costului de producţie, inclusiv a profitului impus pe diverse pieţe “de monopol” poate însă amplifica unda inflaţionsită.

6) – Inflaţia poate avea pe lângă cauze interne şi cauze externe: este vorba de “importul de inflaţie”; apare în situaţia în care ponderea bunurilor importate (care au preţuri de vânzare pe piaţa ţării importatoare) este mare şi foarte mare în volumul total al importurilor. Transferul de inflaţie se realizează mai ales către ţările rămase în urmă din punct de vedere economic care au o structură a comerţului exterior nefavorabilă: împortă bunuri relativ scumpe şi exportă bunuri relativ ieftine (politica foarfecelui preţurilor este nefavorabilă).

Masa monetară, structurile şi echilibrul pieţei monetare

Masa monetară vazută ca stoc (cantitate), reprezintă totalitatea disponibilităţilor şi instrumentelor băneşti de care dispun agenţii economici la un moment dat în vederea achiziţionării de bunuri/servicii necesare investiţiilor şi activităţilor lor curente.

Vazută ca flux, masa monetară, reflectă diferitele cantităţi care circulă pe diferitele canale de tranzacţii, existente într-o perioadă de timp.

Masa monetară se poate analiza din mai multe puncte de vedere:

a) – componentele (structurile) masei monetare evidenţiază pe de o parte masa monetară în numerar pentru care se folosesc indicatori cunoscuţi: masa monetară numerar, viteza de rotatie a banilor, rata lichidităţii, iar pe de altă parte masa monetară scripturală (bani de cont, inclusiv instrumentele monetare specifice de plată, schimb).

b) – marimea fluxurilor monetare dintr-o tară, într-o perioadă dată egală cu produsul dintre mărimea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a acestora.

Literatura de specialitate a acordat problemei masei monetare o atenţie deosebită având în vedere locul şi rolul banilor într-o economie performantă.

Mărimea masei monetare nu este o dimensiune lăsată la jocul liber al întâmplării (sau intereselor de grup ori particulare) ci reflectă expresia unei legităţi, relaţii esenţiale, de durată între nevoia de monedă şi cererea manifestată pe piaţa monetară.

Nevoia de bani este generată de nivelul şi structura tranzacţiilor care se realizează într-o economie, într-o perioadă de timp. Cu cât volumul tranzacţiilor este mai mare cu atât nevoia de bani creşte; relaţia este o relaţie direct proporţională. Un al doilea factor care influenţează nevoia de bani îl reprezintă viteza de rotatie a banilor care exprimă numărul mediu de operaţiuni/tranzacţii şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o perioadă determinată.

Între nevoia de bani (masa monetară necesară într-o economie) şi viteza de rotaţie a banilor există , se stabileşte o relaţie invers proporţională: creşterea numărului de rotaţii a banilor generează o reducere a nevoii de masă monetară şi invers.

Cei doi indicatori nu se confundă; dimpotrivă ei sunt invers proporţionali: creşterea duratei unui ciclu generează reducerea vitezei de rotaţie şi invers.

Teoria economică privind determinarea masei monetare este mult mai elaborată, fiind diferită de la  ţară la ţară (modificându-se de la etapă la etapă pantru aceiaşi ţară). Aceasta este în consens cu teoria cunoaşterii în orice domeniu: pe măsura înaintării în cunoaşterea unui proces se elaborează un nou model, pe care viaţa şi practica îl confirmă sau îl infirmă.

O problemă de un deosebit interes practic o reprezintă stabilirea dimensiunii optime a masei monetare ţinând cont de evoluţia contradictorie a celorlalte segmente de piaţă de la nivelul unei economii naţionale şi avănd în vedere multitudinea factorilor de influenţă, cu acţiuni de multe ori contradictorii.

Sunt analizate pentru atingerea acestui obiectiv major, pe de o parte, subobiectivele cererii de monedă, iar pe de altă parte subobiectivele ofertei de monedă.

Oamenii, firmele aleg între a deţine bani cash şi titluri de valoare (depozite, acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur). Orice decizie pe piaţa monetară şi/sau pe piaţa financiară presupune un cost de oportunitate.

Costul de oportunitate al cererii şi deţinerii de bani cash este dat de dobânda suplimentară ce ar fi putut fi încasată dacă banii respectivi ar fi fost plăţi (s-ar fi cumpărat) în depozite, acţiuni, bonuri de valoare etc.

Operatorii optează pentru deţinerea de bani cash pentru motive diverse: operativitatea realizării tranzacţiilor, prudenţa (lipsa de sincronizare între plăţi şi încasări) sau chiar speculaţia (achiziţia de active pentru revinderea cu profit majorat).

Continutul si particularităţie pieţei monetare

Prin conţinutul şi particularităţile sale piaţa monetară, alături de alte sgmente de piaţă – piaţa capitalului financiar, piaţa muncii, piaţa factorilor de producţie, piaţa agregată a bunurilor/serviciilor de consum, s.a. – reprezintă o componentă strategică şi de nivel macroeconomic în cadrul oricărei economii naţionale.

Piaţa monetară împreună cu pieţele de capital şi valutară (financiară) reprezintă economia simbolică şi opoziţia cu pieţele factorilor de producţie şi a bunurilor de consum care formează economia reală.

Ca pe oricare alt segment de piaţă şi pe piaţa monetară se manifestă cele trei forte obiective: cererea , oferta şi preţul fără de care nu se poate vorbi de o piaţă în adevaratul sens al cuvântului.

Pe piaţa monetară se tranzacţionează ca obiect de negociere între subiecţii cererii şi subiecţii ofertei, o marfă cu totul specială: banii în formele specifice de manifestare: bilete de bancă (bancnote) moneda divizionară, bani scripturali şi/sau alte insemne folosite ca instrumente de plată, de depozit – tezaurizare, instrumente de credit bancar şi/sau comercial: CEC-uri, cambii, conosamente, scrisori de credit (denumite generic titluri de credit, efecte de comerţ, hârtii de valoare).

în economia de piaţă actuală banii îndeplinesc funcţii esenţiale fără de care însăşi economia ar fi greu de conceput; printre aceste funcţii precizăm :

a) – funcţia de masură a activităţii şi rezultatelor unităţilor economice, atât în sectorul public cât şi în cel privat;

b) – funcţia de etalon general pentru comensurarea şi compararea tuturor bunurilor şi serviciilor economice în întreaga viaţă economică;

c) – funcţia de mijloc de schimb permiţând transferul bunurilor şi serviciilor la piaţă prin intermediul vânzării-cumpărării între diferiţi agenţi ai pieţei;

d) – funcţia de mijloc de plată/stingere a obligaţiilor ce pot fi evaluate în moneda atât între firme private cât şi între firme private şi instituţii publice;

e) – funcţia de instrument de economisire şi constituire de rezerve (de manifestare a averii, puterii economice a unui individ, familie, firma, stat).